Visare

            Cu toate ca nu a fost un vis totul mi sa parut iesit din real. A fost o experienta inedita, ce m-a luat pe nepregatite. Locul in care am fost il voi considera de acum ca o poarta spre o alta lume, o lume in care cele mai ascunse dorinte se pot indeplinii, dar care dispar in momentul in care parasesti tinutul si te intorci inapoi pe pamant. Acest loc va fii doar al meu si nu il voi dezvaluii nimanui. L-am descoperit abia azi si va voi relata cateva din trairile mele in acest loc.
            La inceput am intrat incet, nesigur si am cautat unde loc unde pot sa imi pun lucrurile. Voiam sa fiu singur, sa imi petrec ceasul de plictiseala departe de lume, de toata agitatia din jurul meu. Am ales o padure din apropierea orasului meu natal; nici nu aveam sa banuiesc ca acea padure era speciala. La inceput ma simteam singur, vulnerabil si totodata aparat de natura ce vibra in mine, in jurul meu si in tot ce ma inconjura. Ma simteam strain de scoala, de colegi,de prieteni, de tot. Simteam ca ma contopesc cu natura, iar ea, raspunzandu-mi, isi intensifica zumzetul, sunetul acela haotic si totodata cu un sens clar. Era sunetul fulgilor de nea ce rapaiau, cand mai tare, cand mai incet. Si parca ceva lipsea... simteam ca ceva nu e asa cum ar trebui sa fie: ea nu era langa mine... Vajaiala din sufletul meu se intetea. Fulgii cadeau din ce in ce mai repede si viscoleau frunzele de pe pamantul tare si rece. Ma uitam in zare si nu intelegeam nimic, ce caut eu acolo, de ce nu ma plimb prin oras ca toata lumea, de ce stau singur in mijlocul padurii pe un covor de frunze inghetate si scriu intr-un carnetel rupt si sifonat. O frunza cazu pe foaia pe care scriam. Era aspra, dura si fragila in acelasi timp. Am strans-o in mana si am strivit-o: din ea incepu sa curga un praf marunt si disparu, in cateva clipe, cu totul... Cat de firava era! Mainile imi erau acum inghetate, piciorul amortit, dar eu continuam sa scriu. Nici nu stiam de ce. Tot ce stiam este ca trebue sa fac asta, ca daca m-as fii oprit as fii murit, sau poate s-ar fii intamplat ceva grav cu mine, ceva iremediabil... Si in tot acest timp imaginea ei im staruia in minte, chipul atat de bine conturat, cu expresiile atat de firave siclare; la parul ei blond cu nuante inchise pe ici pe colo; la zambetul ei si la corpul ei ispititor. Ea era ca o craiasa a zapezii, ca floarea de colt, ca regina noptii ce isi arata frumusetea adevarata doar celor ce o merita si ramane pura pentru totdeauna. Ea era singura ce putea sa ma faca sa rad chiar si atunci cand nu aveam chef nici macar sa scot o vorba sau sa zimbesc. Cu ea adorm in fiecare noapte si pe ea o urasc cel mai mult atunci cand nu imi raspunde la telefon sau nu poate iesii afara fiindca "are treaba"... Auzeam zapada cazand si lovind totul in jurul ei, nu imi mai simteam propriul corp, nu mai intelegeam nimic din ce fac, nu mai vedeam nimic in jurul meu, doar aceasta foaie si randurile ce parca se scriau singure incetul cu incetul... Visez.
                       Dar imi simteam mana inghetata, "nu se poate sa visez". Vedeam venind o masina, un Peugeot albastru inmatriculat AB 07 WI*, "deci nu visez". Si totul parea atat de feeric, de ciudat, de ireal... Mi se parea ca as fii aici de cateva ore, daca nu chiar zile. Ma uit la ceas; nu au trecut decat 10 min. Auzeam un caine latrand, ma avertiza ca am pasit pe teritorul lui, dar parca nu imi mai pasa. Trece un om, se uita ciudat la mine, ca la un intrus ce ii incalca spatiul, ca la un om ce nu are ce cauta in lumea asta... Si ninsoarea s-a potolit parca de tot. Fulgii cad din ce in ce mai desi, mai rasfirati, raspandind o mireasma dulce... simt ca adorm.
                     Acum as fii sperat sa nu fii scris nimic, sa traiesc doar eu clipa aceasta. Dar am scris-o si nu pot, cu vreau sa o sterg. Sunt dator sa dau tuturor parte din locul acela feeric. Simt ca altfel isi pierde din mister.