Aveam de gand sa inchid definitiv blogul, dar m-am uitat, asa, din plictiseala daca mai intra lumea pe el si am observat ca, totusi, intra. Asa ca o sa va spun cateva cuvinte despre romanul de azi, de ieri si din totdeauna, romanul adevarat.
Intai inceputul: mergeam cu trenu de la Deva (skate si cateva zile cu bunica mea) spre Alba (acasa) si am avut norocul sa stau in compartiment cu o familie de tarani (in sensul bun) romani, muncitori, corecti si cu o singura frica - aceea a lui D-zeu. Fara nici o constrangere vorbeau linistiti despre viata lor si despre problemele lor (bine inteles intre ei, eu am fost doar un simplu ascultator). Cu totii mergeau la o inmormantare si toti preferau sa nu vorbeasca despre asta, sa fie (chiar daca doar aparent) fericiti. Si atunci am inteles un lucru: asa e romanul adevarat. Chiar si atunci cand nu are nici o sansa de scapare, chiar si cand atunci cand parca pamantul se prabuseste peste el, acel om tradat de soarta va avea puterea sa inspire doar aerul curat din jurul sau si sa fie fericit si optimist (asta e doar o incercare, asa a vrut d-zeu) si sa te ajute si pe tine, un simplu necunoscut pe care probabil nu o sa il mai vada niciodata in viata (nu a fost cazul meu, nu am avut nevoie de nici un ajutor, dar simt ca daca as fii avut, l-as fii primit).
Precum spune si Dan Puric, Romanul este cel mai puternic om de pe pamantul acesta, cel mai rezistent si mai "curat", onest si deschis.
